Jurnalul unei vindecări

 O sămînță de adevăr se pierde printre degete. Încerc să găsesc o ușă, dar e totul închis. Caut în stînga, caut în dreapta... văd o beznă totală. Întunericul îmi dă bătăi de cap. Trenul merge grăbit și tot timpul, pe lîngă mine. E greu și mi-e frig. Caut iubire. Caut aprobare. Caut...caut... Dar într-o zi, am înțeles: Iubirea este în mine. Puterea este în mine. Aprecierea este în mine. Valoarea este în mine. Și atunci, am încetat să le mai caut în ceilalți. Am înțeles că dintotdeauna au fost în mine.

 Trezirea...mă tot bîntuie acest gînd..de parcă m-aș afla într-o stare de somn. Și dacă mă uit altfel, văd că închid ochii la fricile mele doar ca să nu le văd, îmi ascund dorințele pentru că sunt greu de realizat. În fine, am de crescut. Și se știe că vîrsta nu e un indicator exact al "coacerii" tale. Poți să ai 30 de ani, iar în suflet, în acțiuni( mai exact, în lipsa lor, poți să fii copil). Te rupe din interior cînd vrei să faci, dar nu poți; cînd vrei să lași controlul, dar se primește invers. Oare unde e mijlocul, unde-i punctul care le unește pe cele două? Știu, e o imensitate de goluri, de foame de iubire și contact face to face . Asta orice mamă poate s-o înțeleagă. Cînd ultima dată ai ieșit în lume? Cînd ultima dată ai făcut ce-ți place? Și cînd va fi momentul tău de pace, conectare și " Eu sînt"? Hmmm...toate astea există, dar de multe ori rămîn nespuse. Eu azi le-am scos în cîmp. Iar daca le citești, s-ar putea să vezi și tu ceva din viața ta. Pur și s...

 Cînd ai venit pe acest pămînt, ai venit pur și nevinovat. Cînd ai coborît în pîntecul mamei, ai acceptat să fii imperfect. Cînd ai vazut prima dată lumina zilei- ai aflat cum e soarele. Ochii mamei ți-au dăruit iubire. Brațele ei te-au legănat. În minuta în care ai gustat din laptele ei- ai cunoscut gustul vieții. E ori nu o așteptare călătoria ta? Aștepți pînă vei crește, apoi aștepți să fii "mai bun", " mai calm", apoi... Și viața trece. Orice nu s-ar întîmpla, pămîntul e tot timpul sub picioarele tale. Conectează-te cu forța ta interioară. Simte.

 Sunt înlănțuită. Norii grei cad peste casa mea. Valuri de emoții mă cuprind de paŕcă s-a închis cerul. Pașii sunt tot mai grei; ochii tot mai deschiși. Plapuma e rece. Cine sunt? Unde să mai caut? Unde e locul meu? De ce sunt aici? Există vreun sens în toate astea? Sunt eu mică sau lumea e atît de mare încît eu sunt doar o părticică din Univers? Corul de glasuri îmi astupă norii. Nu mai știu cît să bludnesc printre oameni. M-am întrebat ce-i iubirea și le-am spus că Nu știu. E o brățară care mi-a fost furată. Am ascuns-o în templul lui Osiris. E mică și grațioasă ( ca și mine), doar că eu m-am ascuns. Am crezut că așa se trăiește - prin luptă. Dar m-am înșelat. Am greșit cînd am crezut că norii grei o să mă apere de frig. Am greșit cînd cerul a ales pentru mine. Am greșit cînd am uitat să iubesc. Am greșit cînd am uitat să trăiesc. .................................................................................. E trist în astă iarnă. Norii mă cheamă cu ei. Stau întinsă și prives...

 M-am oprit la poarta credinței. Am bătut la ușă. Am scos o cheie: e credința în Dumnezeu. Apoi am scos o batistă. Mi-am șters lacrimile.  Lung a fost drumul pînă aici, Doamne!🙏 Am crezut că nu exiști, căci nu te văzusem și nu te-am atins niciodată. Dar acum știu că am greșit: tu ești în fiecare om, în fiecare floare și fiecare cuvînt. E mare grădina Domnului și plină cu de toate: neputință, durere, frumusețe, tristețe, bunătate, ură...toate sunt date aici pentru noi, pentru mine, pentru tine; pentru ca într-o zi să mă opresc și să presar din cele ce am fost înzestrată. Totuși, pînă atunci, aflu ce-i respingerea, cunosc trădarea, înfrunt nedreptatea și cunosc puterea lui Dumnezeu. Acum știu că tu exiști, Doamne și veghezi asupra mea. Îmi luminezi calea, pentru ca eu să mă apropii de mine. E o întreagă poveste aici...o poveste de iubire. Și nu-i una romantică, ci una împletită cu durere, dragoste și ură, ca pînă la urmă să-mi ating sufletul, să aprind flacăra, să țes din furie...

 Mi-e frică să mă uit în proprii ochi. Mi-e teamă de ce-o să găsesc acolo: foamete, frică, frig, strigăte, furie...multe se încep cu "f"- foame emoțională. Cînd ți-ai cumpărat ultima dată o rochie? Cînd ți-a plăcut cum arăți? Cînd te-ai îmbrățișat ultima oară? Ai uitat de tine, de copilul și femeia din tine. Ai îmbrăcat puloverul șii... "пошла гулять". Dar tu ești frumoasă. Tu ești vie. Ești soră cu viața. În tine arde scînteia. Străbunii ți-au trimis daruri. Primește-le. Sunt ale tale pe deplin. Folosește-le în onoarea lor. Transmite-le mai departe. ........................................................................................ Mulțumesc! Le primesc! Le accept!

 Trec o mie de valuri peste mine. Caut drumul către Acasă. E frig și am nevoie de căldură sufletească, conexiune și timp pentru sine. E alb în jur. Ochii sunt umezi și plini de ceară. Se închid ușile. Scîrțîie de atîta vechitură, de robie și luptă. Curajul e ca un zmeu care-l arunci sus, dar nu-i sigur că va rămîne acolo. Dacă te răzgîndesti, s-ar putea să cazi. Dacă ți-e frică, s-ar putea să te răzgîndești. O mie de gînduri te pot inunda și o mie de gînduri te pot da jos. Tu ce alegi? Tu pe ce cale mergi? Acolo unde e întuneric și plin de molii sau acolo unde se vede lumina și se țese pacea? Eu aleg credința în Dumnezeu, încrederea în mine și SIGURANȚA zilei de mîine. Nu oricare poate să facă acest pas. Nu oricare e gata să spună STOP. Cineva va rămîne în glod, cineva va lăsa așa cum este. Și asta e tot în regulă. Suntem prea mulți ca să avem aceleași acțiuni și să facem aceeași pași. Tu îți poți crea propria viață prin deciziile pe care le iei, alegerile care le faci. Și tot ce v...

 Tabloul vietii tale nu va niciodată alb. El va fi presărat cu tot felul de programe, experiențe, convingeri. Și toate astea, pentru ca la un moment dat să le dai la o parte și să te cunoști pe tine. În pofida experiențelor mele, cine sunt? În pofida greșelilor făcute, cine rămîn? Dacă dau la o parte ignoranța, cine sunt? Sunt un suflet ce a venit să-și trăiască experiența pe pămînt. Asta știu sigur. Dar de ce continuă să doară? Pentru că prin durere, ajungi la tine. Prin furie, ajungi să-ți atingi forța creatoare. Furia din interior te mistuie, ca să aprinzi focul iubirii. Cei mai frumosi pași vin atunci cînd nici nu te aștepți: cînd doare, cînd te afli la răscrucea propriei vieți, căci doar atunci cauți adevărul. În haosul din jur te pierzi de multe ori. Boala, însă, te face să te oprești și să privești în tine, să cauți scînteia cu opaițul. Mesteci informația nouă, aduci CUNOAȘTERE și te umpli de "Aha-uri". Eu am început să mă vindec, cînd am înțeles cu adevarat, ce se înt...

Într-o zi, m-am întrebat de ce doare atît de tare... De ce sufletul e trist si pustiit? N-am știut ce să raspund, pentru că eram prea departe de mine... Mă distanțasem atît de mult încît strigatul interior îmi părea ceva ireal. Cum să strige ceva care nici nu știam că există? Eram într-un hău. Durerea nu mai avea loc și începea să iasă în mimica feței, prin slăbiciunea corpului, prin durerea din stomac după fiecare masa... Nu am crezut c-o să pot ieși, dar într-o zi am văzut lumina. Oameni buni, dacă ați ști că corpul ne vorbește, că sufletul trăiește, că furia iese, că tristețea iese..toate prin anumite feluri. Sindromul colonului iritabil scoate o furie nedigerată, o încordare și supărare pe viață, mai exact, pe omul de lîngă tine. Cînd înveți să-ți setezi granițele, iți iei puterea înapoi. Curajul vine odată cu primele reușite. Atunci realizezi că e tot în regulă cu tine. Și e ok să spui Nu. Si-n tot această perioada, am realizat un lucru: cînd m-am oprit, am început să trăiesc. Cîn...