Nu-ți rămîne decît să crești

 Trec o mie de valuri peste mine. Caut drumul către Acasă. E frig și am nevoie de căldură sufletească, conexiune și timp pentru sine.

E alb în jur. Ochii sunt umezi și plini de ceară. Se închid ușile. Scîrțîie de atîta vechitură, de robie și luptă.

Curajul e ca un zmeu care-l arunci sus, dar nu-i sigur că va rămîne acolo. Dacă te răzgîndesti, s-ar putea să cazi. Dacă ți-e frică, s-ar putea să te răzgîndești.

O mie de gînduri te pot inunda și o mie de gînduri te pot da jos.

Tu ce alegi?

Tu pe ce cale mergi?

Acolo unde e întuneric și plin de molii sau acolo unde se vede lumina și se țese pacea?

Eu aleg credința în Dumnezeu, încrederea în mine și SIGURANȚA zilei de mîine.

Nu oricare poate să facă acest pas. Nu oricare e gata să spună STOP. Cineva va rămîne în glod, cineva va lăsa așa cum este.

Și asta e tot în regulă.

Suntem prea mulți ca să avem aceleași acțiuni și să facem aceeași pași.

Tu îți poți crea propria viață prin deciziile pe care le iei, alegerile care le faci. Și tot ce vine către tine să primești cu brațele deschise ( aici știu că doare, te rupe în bucăți pînă nu mai rămîne nimic și renaști din nou).

...........................................................................................

Știi, cînd ți se spune că n-o să poți, că nu e pentru tine, că nu e locul tău și peste ani de zile descoperi contrariul?

E ca un boom în cap, o resetare ce îți schimbă toate mecanismele vechi fără să fi avut contract de reînnoire.

Toată lumea ta veche cade, credințele și programele de demult se năruiesc și ele. Nu-ți rămîne decît să pornești la drum.

Nu-ți rămîne decît să crești.